Ana Blandiana

Conditie

Sunt
asemenea
nisipului clepsidrei
care
poate fi timp
numai
in
cadere.


La ce serveste bucuria

Invata sa nu te mai bucuri,
Invata sa nu mai ucizi
Cu zambetul si cu mangaierea.
Un singur ras al tau
Poate dobori pasarile de pe crengi,
Pasarile pe care numai o nefericire
Le-ar mai fi putut tine in viata.
Fiecare bucurie raneste pe cineva.
In lumea voastra, la ce serveste bucuria?
Noaptea visezi armate intregi hohotind
In timp ce noi cadem ca spicele in jur.


Geniul de a fi

N-am reusit niciodata sa ma gandesc la mine ca la un numar intr-o multime.

Imaginea fantastica a unei imense sali in care toti dorm, dar au somnul dresat, spectacolul e mereu acelasi, si ei stiu cand sa aplaude in somn...

Ceea ce nu seamana cu obisnuitul, nu e inteles, chiar daca e mai simplu decat obisnuitul.

Singuratatea, ca arma...

Ciudat, in timpul cat am stat la mare, lacomia cu care o priveam nu era nici pe departe asemenea aceleia cu care o privesc astazi in amintire, in vis. Privitul din realitate ajunge mereu la saturatie relativ repede (desi se poate relua mereu de la capat, la fel de proaspat) in timp ce in imaginatie, unde nu exista reziduuri (si nu exista nici intoxicatia prin exces pe care numai ele o dau), contemplatia in sine poate fi prelungita la infinit, numai suportul ei material (ochiul) care clipeste, corpul caruia ii este cald sau frig, oboseste de propria sa spiritualitate.

Constiinta ca pot sa-mi pretind mie insumi orice, ma duce la cea mai severa modestie.

Veverita, care alerga pe ramurile nesfarsit de lungi si de numeroase ale arborelui, parcurgea creanga pana la capat, apoi se intorcea si o lua pe alta, in capatul careia se intorcea din nou. Nu avea aerul ca vrea sa ajunga undeva, ci ca are misiunea de a epuiza toate ramurile, misiune pe care si-o indeplineste constiincioasa si grabita, fara sa excluda totusi, din toata agitatia, placerea jocului.

Drumul era foarte alunecos si totusi reuseam sa inaintez aproape normal, punand piciorul hotarat, fara sa sovai. Asta pana in clipa in care, pierzandu-mi pentru o fractiune de secunda echilibrul, m-a cuprins frica. Din acel moment am fost incapabila sa mai inaintez un metru, eram paralizata, cadeam la cea mai mica miscare. Incapacitatea mea imaginata se transformase intr-una reala. Mi se intampla ceea ce li se intampla toreadorilor care sunt omorati, numai dupa ce ii cuprinde teama ca vor fi omorati. Subiectivul trece in obiectiv si nu mai poate fi tinut in frau.

Unul din paradoxurile lumii moderne este ca ne simtim, cu totii, insingurati, fara sa reusim sa fim singuri.

Exista in noi o continua tendinta de amanare a implinirii, ne place sa impingem transformarea viitorului in prezent cat mai departe, pana la limita in care, nemairamanand destul timp, viitorul se transforma direct in trecut.

Sunt inversul unei pasari: pasarile dorm in zbor, eu zbor in somn.

Orgoliul meu este atata de mare incat nu mai lasa loc vanitatii.

Marea respirand ca un om in somn si din cand in cand - la cate o pauza mai mare intre valuri - dandu-mi emotia ca nu mai vine respiratia urmatoare, ca a murit.

Ceilalti nu sunt decat tot atatea proiectii in afara ale propriului eu, tot atatea incercari de a crea alte variante posibile ale propriei personalitati. Nu vezi si nu intelegi decat ceea ce ai fi in stare sa fii tu insuti. Te inconjoara atatia oameni cati ai fost in stare sa creezi. Descopar astfel, fara macar sa o fi banuit o clipa mai inainte, reversul celebrei afirmatii rimbaldiene : " Nu numai eu este altul, ci si ceilalti sunt eu, in aceeasi masura si in aceeasi singuratate."

Sunt fericita: citesc, scriu, privesc (de altfel, cunosc oare alte coordonate ale fericirii?)si, deodata, fara ca nimic sa se fi intamplat intre timp, totul inceteaza. Brusc, ca si cum, undeva in centrala, s-ar fi intrerupt firul unui telefon care, prin asta, nu si-a schimbat nici locul in camera, nici infatisarea, doar ca nu mai are ton, e mort.

Ciudat, asa cum nu m-am simtit incurcata decat in fata celor mai slabi decat mine, nu m-am simtit intimidata decat in fata celor mai tineri decat mine, si nu m-am simtit vinovata decat in fata celor mai putit norocosi decat mine.

Ce inalta parere avem despre noi, din moment ce "a fi uman" inseamna a fi bun, cand ar putea insemna atatea alte lucruri!

Nu ma indoiesc nicio clipa ca sunt vinovata de tot ce se intampla. Ma indoiesc doar ca exista o cale practica pentru a face sa inceteze aceasta teoretica vinovatie.

In moartea fiecarui om - oricat de accidentala sau chiar de aceea - exista ceva revelator, o lumina care demasca sau auroleaza drumul parcurs. As da orice ca sa stiu cum voi muri, nu pentru a preintampina, ci pentru a ma putea intelege de pe acum.

Nu faptul ca mint, ci faptul ca incearca sa para sinceri ma scoate din minti.

Scrisul nu este atat un mod de a supravietui, cat unul de a muri, un fel de a muri fara incetare, secunda de secunda, pana cand nu mai poti inceta vreodata sa mori. Nemurirea nu este decat o moarte care nu se mai termina.

Se vorbeste atat de mult incat rostul poeziei a devenit acela de a restabili tacerea.

Poetul e o prapastie in care cad cu vuiet durerile lumii si in cadere se dezintegreaza si ard, incat pana jos nu mai pot ajunge decat un ecou nins de cenusa si intors spre inalt - aproape o muzica.

Un cuvant, un vers, poate sa insemne totul sau nimic, in functie de starea sufleteasca, de linistea mentala a celui care citeste. Acest adevar sta la baza perceperii poeziei si a artei in general. Indiferent in ce stare l-ai privi, un mar este un mar, un surub este un surub. Nu este sublim, nu este ridicol, pur si simplu exista. Citit intr-o stare "nepoetica", cel mai mare poet este ridicol, fara rost. Aici sta maretia si extrema fragilitate a artei.

Deosebirea intre a fi indragostit si a iubi este deosebirea dintre talent si geniu.