Conditie
Sunt
asemenea
nisipului clepsidrei
care
poate fi timp
numai
in
cadere.
La ce serveste bucuria
Invata sa nu te mai bucuri,
Invata sa nu mai ucizi
Cu zambetul si cu mangaierea.
Un singur ras al tau
Poate dobori pasarile de pe crengi,
Pasarile pe care numai o nefericire
Le-ar mai fi putut tine in viata.
Fiecare bucurie raneste pe cineva.
In lumea voastra, la ce serveste bucuria?
Noaptea visezi armate intregi hohotind
In timp ce noi cadem ca spicele in jur.
Geniul de a fi
N-am reusit niciodata sa ma gandesc la mine ca la un numar intr-o multime.
Imaginea fantastica a unei imense sali in care toti dorm, dar au somnul dresat, spectacolul e mereu acelasi, si ei stiu cand sa aplaude in somn...
Ceea ce nu seamana cu obisnuitul, nu e inteles, chiar daca e mai simplu decat obisnuitul.
Singuratatea, ca arma...
Ciudat, in timpul cat am stat la mare, lacomia cu care o priveam nu era nici pe departe asemenea aceleia cu care o privesc astazi in amintire, in vis. Privitul din realitate ajunge mereu la saturatie relativ repede (desi se poate relua mereu de la capat, la fel de proaspat) in timp ce in imaginatie, unde nu exista reziduuri (si nu exista nici intoxicatia prin exces pe care numai ele o dau), contemplatia in sine poate fi prelungita la infinit, numai suportul ei material (ochiul) care clipeste, corpul caruia ii este cald sau frig, oboseste de propria sa spiritualitate.
Constiinta ca pot sa-mi pretind mie insumi orice, ma duce la cea mai severa modestie.
Veverita, care alerga pe ramurile nesfarsit de lungi si de numeroase ale arborelui, parcurgea creanga pana la capat, apoi se intorcea si o lua pe alta, in capatul careia se intorcea din nou. Nu avea aerul ca vrea sa ajunga undeva, ci ca are misiunea de a epuiza toate ramurile, misiune pe care si-o indeplineste constiincioasa si grabita, fara sa excluda totusi, din toata agitatia, placerea jocului.
Drumul era foarte alunecos si totusi reuseam sa inaintez aproape normal, punand piciorul hotarat, fara sa sovai. Asta pana in clipa in care, pierzandu-mi pentru o fractiune de secunda echilibrul, m-a cuprins frica. Din acel moment am fost incapabila sa mai inaintez un metru, eram paralizata, cadeam la cea mai mica miscare. Incapacitatea mea imaginata se transformase intr-una reala. Mi se intampla ceea ce li se intampla toreadorilor care sunt omorati, numai dupa ce ii cuprinde teama ca vor fi omorati. Subiectivul trece in obiectiv si nu mai poate fi tinut in frau.
Unul din paradoxurile lumii moderne este ca ne simtim, cu totii, insingurati, fara sa reusim sa fim singuri.
Exista in noi o continua tendinta de amanare a implinirii, ne place sa impingem transformarea viitorului in prezent cat mai departe, pana la limita in care, nemairamanand destul timp, viitorul se transforma direct in trecut.
Sunt inversul unei pasari: pasarile dorm in zbor, eu zbor in somn.
Orgoliul meu este atata de mare incat nu mai lasa loc vanitatii.
Marea respirand ca un om in somn si din cand in cand - la cate o pauza mai mare intre valuri - dandu-mi emotia ca nu mai vine respiratia urmatoare, ca a murit.
Ceilalti nu sunt decat tot atatea proiectii in afara ale propriului eu, tot atatea incercari de a crea alte variante posibile ale propriei personalitati. Nu vezi si nu intelegi decat ceea ce ai fi in stare sa fii tu insuti. Te inconjoara atatia oameni cati ai fost in stare sa creezi. Descopar astfel, fara macar sa o fi banuit o clipa mai inainte, reversul celebrei afirmatii rimbaldiene : " Nu numai eu este altul, ci si ceilalti sunt eu, in aceeasi masura si in aceeasi singuratate."
Sunt fericita: citesc, scriu, privesc (de altfel, cunosc oare alte coordonate ale fericirii?)si, deodata, fara ca nimic sa se fi intamplat intre timp, totul inceteaza. Brusc, ca si cum, undeva in centrala, s-ar fi intrerupt firul unui telefon care, prin asta, nu si-a schimbat nici locul in camera, nici infatisarea, doar ca nu mai are ton, e mort.
Ciudat, asa cum nu m-am simtit incurcata decat in fata celor mai slabi decat mine, nu m-am simtit intimidata decat in fata celor mai tineri decat mine, si nu m-am simtit vinovata decat in fata celor mai putit norocosi decat mine.
Ce inalta parere avem despre noi, din moment ce "a fi uman" inseamna a fi bun, cand ar putea insemna atatea alte lucruri!
Nu ma indoiesc nicio clipa ca sunt vinovata de tot ce se intampla. Ma indoiesc doar ca exista o cale practica pentru a face sa inceteze aceasta teoretica vinovatie.
In moartea fiecarui om - oricat de accidentala sau chiar de aceea - exista ceva revelator, o lumina care demasca sau auroleaza drumul parcurs. As da orice ca sa stiu cum voi muri, nu pentru a preintampina, ci pentru a ma putea intelege de pe acum.
Nu faptul ca mint, ci faptul ca incearca sa para sinceri ma scoate din minti.
Scrisul nu este atat un mod de a supravietui, cat unul de a muri, un fel de a muri fara incetare, secunda de secunda, pana cand nu mai poti inceta vreodata sa mori. Nemurirea nu este decat o moarte care nu se mai termina.
Se vorbeste atat de mult incat rostul poeziei a devenit acela de a restabili tacerea.
Poetul e o prapastie in care cad cu vuiet durerile lumii si in cadere se dezintegreaza si ard, incat pana jos nu mai pot ajunge decat un ecou nins de cenusa si intors spre inalt - aproape o muzica.
Un cuvant, un vers, poate sa insemne totul sau nimic, in functie de starea sufleteasca, de linistea mentala a celui care citeste. Acest adevar sta la baza perceperii poeziei si a artei in general. Indiferent in ce stare l-ai privi, un mar este un mar, un surub este un surub. Nu este sublim, nu este ridicol, pur si simplu exista. Citit intr-o stare "nepoetica", cel mai mare poet este ridicol, fara rost. Aici sta maretia si extrema fragilitate a artei.
Deosebirea intre a fi indragostit si a iubi este deosebirea dintre talent si geniu.
duminică, 27 decembrie 2009
Marin Sorescu
BOALA
Doctore, simt ceva mortal
Aici, in regiunea fiintei mele.
Ma dor toate organele,
Ziua ma doare soarele
Iar noaptea luna si stelele.
Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Si ma trezesc in fiecare dimineata
Cu o senzatie de iarna.
Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti
Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos...
Toate acestea n-au avut niciun efect, doctore
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi
Cand m-am nascut.
Doctore, simt ceva mortal
Aici, in regiunea fiintei mele.
Ma dor toate organele,
Ziua ma doare soarele
Iar noaptea luna si stelele.
Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Si ma trezesc in fiecare dimineata
Cu o senzatie de iarna.
Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti
Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos...
Toate acestea n-au avut niciun efect, doctore
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi
Cand m-am nascut.
Mark Twain
minimum de cuvinte, maximum de sens
Nimic nu este intr-un anumit fel. Starea de spirit creeaza realitatea.
Nimic nu este intr-un anumit fel. Starea de spirit creeaza realitatea.
Marin Preda
Cel mai iubit dintre Pamanteni
...iar eu nu voi mai fi niciodata ca ei, toate gesturile mele vor fi sau imi vor reaminti ca sunt condamnat sa nu mai fiu liber pana la moarte...
Putem fi puri in faptele noastre si murdari in noi insine.
Viata e uitare de sine!
Caci nu pierderea totala a libertatii ma sperie, ci atasamentul meu fata de viata, care m-ar tortura: esti incatusat, vei muri fara speranta.
...iar eu nu voi mai fi niciodata ca ei, toate gesturile mele vor fi sau imi vor reaminti ca sunt condamnat sa nu mai fiu liber pana la moarte...
Putem fi puri in faptele noastre si murdari in noi insine.
Viata e uitare de sine!
Caci nu pierderea totala a libertatii ma sperie, ci atasamentul meu fata de viata, care m-ar tortura: esti incatusat, vei muri fara speranta.
marți, 22 decembrie 2009
Heine
PROZA
Exista oameni care cred ca ei cunosc bine pasarea pentru ca au vazut oul din care a iesit.
Nu intelegem ruinele decat atunci cand noi insisi suntem ruine.
Dupa povestirea unei fapte nobile, exclami: Mai mare decat toate piramidele, decat Himalaya, decat toate padurile si marile, e inima omeneasca. Ea e mai mareata decat soarele, decat luna si toate stelele, mai stralucitoare, mai infloritoare; este nemarginita in iubirea ei, nemarginita ca Dumnezeu, e Dumnezeirea insasi.
Exista oameni care cred ca ei cunosc bine pasarea pentru ca au vazut oul din care a iesit.
Nu intelegem ruinele decat atunci cand noi insisi suntem ruine.
Dupa povestirea unei fapte nobile, exclami: Mai mare decat toate piramidele, decat Himalaya, decat toate padurile si marile, e inima omeneasca. Ea e mai mareata decat soarele, decat luna si toate stelele, mai stralucitoare, mai infloritoare; este nemarginita in iubirea ei, nemarginita ca Dumnezeu, e Dumnezeirea insasi.
luni, 21 decembrie 2009
E. Cioran
Am toate defectele celorlalti si totusi ceea ce fac acestia mi se pare inadmisibil.
Nu e profund, nu e autentic decat ceea ce ascundem. De unde forta sentimentelor abjecte.
ISPITA DE A EXISTA
Viata intensa secatuieste deopotriva trupul si spiritul. Maestrii in arta de a gandi impotriva lor insisi, Nietzsche, Baudelaire si Dostoievski ne-au invatat sa punem pret pe risc, sa nascocim noi suferinte, sa dobandim existenta prin ruperea de propria fiinta.
Eliberarea, daca tinem cu adevarat la ea, trebuie sa izvorasca din noi: in niciun caz nu trebuie sa cautam aiurea intr-un sistem gata facut ori in nu stiu ce doctrina orientala.
Luciditatea noastra insa nu ar putea rabda ca o asemenea minune sa dureze si nici ca inspiratia sa fie pusa la indemana tuturor: ziua ne ia inapoi darurile ce ni le imparte noaptea. Numai nebunul are privilegiul sa treaca lin de la existenta nocturna la cea diurna: nicio diferenta, la el, intre vis si trezire.
Pana atunci, chiar si celulele nervoase, totul in noi refuza paradisul. Sa suferi: unica modalitate de a dobandi senzatia ca existi; sa existi: singurul mod de a-ti salva pierzania. Si asa va ramane, atata timp cat o cura de vesnicie nu ne va dezintoxica de devenire, atata timp cat nu ne apropiem de acea stare in care, dupa cum spune un budist chinez, "clipa face cat zece mii de ani".
Ratiunea e rugina vitalitatii noastre. Cel care ne impinge la aventura este nebunul din noi; daca ne paraseste, suntem pierduti: totul depinde de el, pana si viata noastra vegetativa; el ne indeamna sa respiram, ne sileste s-o facem, si tot el ne forteaza sangele sa curga prin vene. Daca pleaca, ramanem a nimanui! Nu poti sa fii, in acelasi timp, si normal si viu.
Traim cu nadejdea unei prabusiri chiar si atunci cand ne gandim la altceva.
Ceea ce conteaza sunt senzatiile noastre, intensitatea si virtutile lor, ca si capacitatea noastra de a ne arunca intr-o nebunie profana.
Ma urasc, deci sunt om; ma urasc in mod absolut, deci sunt om in mod absolut. Sa fii constient inseamna sa fii dezbinat cu tine insuti, inseamna sa te urasti.
Frica nu ameninta totusi sa ia locul grijilor noastre esentiale decat in masura in care, nedorind s-o asimilam si nici s-o epuizam, o perpetuam in noi ca pe o insulta si-o asezam in centrul singuratatii noastre. Un pas in plus sa devenim viciosi - nu al mortii, ci al fricii de moarte. Buddha "Traim in frica, si de aceea nu traim".
TRATAT DE DESCOMPUNERE
Sufletul o ia inaintea cunoasterii.
Caci fiecare din noi face chiar imposibilul pentru a nu ramane prada siesi. Semenul nostru nu este fatalitatea, ci ispita a decaderii.
Spiritul inventeaza doar o serie de calificari noi; el boteaza din nou elementele sau cauta lexicurile sale epitete mai putin uzate pentru aceeasi neclintita durere.
Vantul, nebunie a aerului! Muzica, nebunie a tacerii!
Adevarata nebunie nu se datoreaza niciodata hazardului sau dezastrelor creierului, ci falsei conceptii despre spatiu pe care si-o faureste inima...
Toate fiintele sunt nefericite; dar cate dintre ele stiu asta? Constiinta nefericirii este o boala prea grava pentru a figura intr-o aritmetica a agoniilor sau in registrele Incurabilului (...) In fraza Timpului, oamenii se insereaza ca niste virgule, pe cand tu, ca s-o opresti, ai incremenit ca un punct.
Aceasta lume ne poate lua totul, ea poate sa ne interzica totul, dar nu sta in puterea nimanui sa ne impiedice a ne nimici. Toate uneltele ne ajuta, toate abisurile noastre launtrice ne indeamna s-o facem; dar toate instinctele ni se impotrivesc. Aceasta contradictie dezvolta in minte un conflict fara iesire.
Nu e profund, nu e autentic decat ceea ce ascundem. De unde forta sentimentelor abjecte.
ISPITA DE A EXISTA
Viata intensa secatuieste deopotriva trupul si spiritul. Maestrii in arta de a gandi impotriva lor insisi, Nietzsche, Baudelaire si Dostoievski ne-au invatat sa punem pret pe risc, sa nascocim noi suferinte, sa dobandim existenta prin ruperea de propria fiinta.
Eliberarea, daca tinem cu adevarat la ea, trebuie sa izvorasca din noi: in niciun caz nu trebuie sa cautam aiurea intr-un sistem gata facut ori in nu stiu ce doctrina orientala.
Luciditatea noastra insa nu ar putea rabda ca o asemenea minune sa dureze si nici ca inspiratia sa fie pusa la indemana tuturor: ziua ne ia inapoi darurile ce ni le imparte noaptea. Numai nebunul are privilegiul sa treaca lin de la existenta nocturna la cea diurna: nicio diferenta, la el, intre vis si trezire.
Pana atunci, chiar si celulele nervoase, totul in noi refuza paradisul. Sa suferi: unica modalitate de a dobandi senzatia ca existi; sa existi: singurul mod de a-ti salva pierzania. Si asa va ramane, atata timp cat o cura de vesnicie nu ne va dezintoxica de devenire, atata timp cat nu ne apropiem de acea stare in care, dupa cum spune un budist chinez, "clipa face cat zece mii de ani".
Ratiunea e rugina vitalitatii noastre. Cel care ne impinge la aventura este nebunul din noi; daca ne paraseste, suntem pierduti: totul depinde de el, pana si viata noastra vegetativa; el ne indeamna sa respiram, ne sileste s-o facem, si tot el ne forteaza sangele sa curga prin vene. Daca pleaca, ramanem a nimanui! Nu poti sa fii, in acelasi timp, si normal si viu.
Traim cu nadejdea unei prabusiri chiar si atunci cand ne gandim la altceva.
Ceea ce conteaza sunt senzatiile noastre, intensitatea si virtutile lor, ca si capacitatea noastra de a ne arunca intr-o nebunie profana.
Ma urasc, deci sunt om; ma urasc in mod absolut, deci sunt om in mod absolut. Sa fii constient inseamna sa fii dezbinat cu tine insuti, inseamna sa te urasti.
Frica nu ameninta totusi sa ia locul grijilor noastre esentiale decat in masura in care, nedorind s-o asimilam si nici s-o epuizam, o perpetuam in noi ca pe o insulta si-o asezam in centrul singuratatii noastre. Un pas in plus sa devenim viciosi - nu al mortii, ci al fricii de moarte. Buddha "Traim in frica, si de aceea nu traim".
TRATAT DE DESCOMPUNERE
Sufletul o ia inaintea cunoasterii.
Caci fiecare din noi face chiar imposibilul pentru a nu ramane prada siesi. Semenul nostru nu este fatalitatea, ci ispita a decaderii.
Spiritul inventeaza doar o serie de calificari noi; el boteaza din nou elementele sau cauta lexicurile sale epitete mai putin uzate pentru aceeasi neclintita durere.
Vantul, nebunie a aerului! Muzica, nebunie a tacerii!
Adevarata nebunie nu se datoreaza niciodata hazardului sau dezastrelor creierului, ci falsei conceptii despre spatiu pe care si-o faureste inima...
Toate fiintele sunt nefericite; dar cate dintre ele stiu asta? Constiinta nefericirii este o boala prea grava pentru a figura intr-o aritmetica a agoniilor sau in registrele Incurabilului (...) In fraza Timpului, oamenii se insereaza ca niste virgule, pe cand tu, ca s-o opresti, ai incremenit ca un punct.
Aceasta lume ne poate lua totul, ea poate sa ne interzica totul, dar nu sta in puterea nimanui sa ne impiedice a ne nimici. Toate uneltele ne ajuta, toate abisurile noastre launtrice ne indeamna s-o facem; dar toate instinctele ni se impotrivesc. Aceasta contradictie dezvolta in minte un conflict fara iesire.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)